Am obosit alergand. Am obosit sa tot inchid usi in urma mea, iar apoi sa le verific periodic. Am colectionat lacate de tot felul, de forme si greutati diferite. Pentru ca lacatele devin din ce in ce mai grele, si atarna cu tot patosul de marginile sufletului meu; incetul cu incetul, o sa mi se transforme pana si sufletul in plumb.
Si de fiecare data cand cred ca am lasat o distanta decenta intre mine si monstrii timpului consumat, tocmai atunci ei ma ating pe umar, simtindu-le respiratia grea in ceafa. Sunt monstrii personali, de care e mai intelept sa nu vorbesti, dar care se lasa cu totul pe mine, ajungand sa se intepe in coastele mele. Numai asa pot scapa de ei. Inca nu pot sa-i infrunt fata-n fata, desi mi-am imaginat de multe ori intalnirea, si am putut sa derulez scena in toate directiile: ochii lor aprins de rosii ca doua oglinzi vad direct in sufletul meu. Ma uit in ele si zaresc o silueta rupta in bucati, cu un chip zgariat de pasii apasati ai timpului. Doar colturile buzelor au ramas la fel: ridicate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu