Introspectie

"Este ciudat cum uneori trebuie sa lasam bucati din noi ca sa ne simtim intregi din nou, desi dupa fiecare despartire se mai rupe cate o bucata din suflet. Si stiu, pare cliseic, dar daca stam bine si ne gandim, fie ca recunoastem sau nu, toate fiintele au trecut la un moment dat prin starea aceasta de rupere a propriei persoane. Si da, stiu ca ne vindecam in cele din urma, dar dupa ce urmeaza o alta despartire, ne incearca o alta rupere, ca sa ne videcam apoi ca datile trecute. Este un ciclu infinit. Eu una nu vreau sa mai fac parte din ciclul acesta, eu ma revolt impotriva lui! Eu vreau totul, o implinire totala, pana-n maduva oaselor, sau daca nu, voi pieri pe mana mea, cu nimic, poate doar cu aceleasi dorinte care au renuntat si ele la orice urma de speranta. De azi imi iau soarta in propriile maine in modul meu propriu, desi ma puteti blama pentru nerabdare si pentru lacomia emotionala. Sunt o razgaiata care renunta la jumatatile de masura. Sa mai traiesc sau sa mai iubesc cu jumatate de inima? NICIODATA! Si chiar daca dau gres, ma voi culege cumva de jos, asa cum am facut-o de infinite ori, dar macar incerc totul! Merg inainte fara niciun regret si imi asum naivitatea cu toate visele ei. Ca doar am fost intotdeauna o visatoare oarba."

Acelasi chip zugravit de ploi.

Imi ploua pe umeri.
Imi tuna si fulgera in ochi,
In ochii cu care te pictam
Prin geamul picurat de nenumarate ploi.


Mi se insenineaza pe spate.
Imi iese un curcubeu pe frunte,
Pe fruntea pe care te sarutam
Cu buze uscate de secete desarte.


Ai ramas
acelasi chip zugravit de ploi.

Incercare

Am pus in rama priviri de mult uitate,

Am dat volumul amintirilor mai incet...

Faceau prea multa galagie-n miez de noapte,

Si nu puteam sa scap din bratele lor in niciun fel.


                             ***
Acum, cand totul se-ntoarce spre mine razbunator,

Am incercat sa-mi innec regretele intr-un pahar cu apa.

Dar degeaba; ele ma bantuie si ma rascolesc,

In fiecare vis, chiar si dimineata, dupa ce ma trezesc.

Insa continui sa-mi tin echilibrul fara-al tau ajutor,

Desi mi-e greu si mi-e frica de inaltimi de mor.

Maine e o noua zi, insa spre geam tot mai privesc

Chipuri ce-ti seamana, dar nu stralucesc.

Identitatile mele.

   Si daca ar fi sa-mi ascund viata intr-o uitare continua? O uitare care se repeta, care sapa in mine, dar in acelasi timp ma ajuta sa ma regasesc? Si o sa ma regasesc. Dar intr-o alta forma, sau mai bine voi deveni o nota muzicala ce pluteste in aer, incercand sa-si gaseasca portativul de lemn de pe care si-a luat zborul.  

Imi alerg viata

    Am obosit alergand. Am obosit sa tot inchid usi in urma mea, iar apoi sa le verific periodic. Am colectionat lacate de tot felul, de forme si greutati diferite. Pentru ca lacatele devin din ce in ce mai grele, si atarna cu tot patosul de marginile sufletului meu; incetul cu incetul, o sa mi se transforme pana si sufletul in plumb.

    Si de fiecare data cand cred ca am lasat o distanta decenta intre mine si monstrii timpului consumat, tocmai atunci ei ma ating pe umar, simtindu-le respiratia grea in ceafa. Sunt monstrii personali, de care e mai intelept sa nu vorbesti, dar care se lasa cu totul pe mine, ajungand sa se intepe in coastele mele. Numai asa pot scapa de ei. Inca nu pot sa-i infrunt fata-n fata, desi mi-am imaginat de multe ori intalnirea, si am putut sa derulez scena in toate directiile: ochii lor aprins de rosii ca doua oglinzi vad direct in sufletul meu. Ma uit in ele si zaresc o silueta rupta in bucati, cu un chip zgariat de pasii apasati ai timpului. Doar colturile buzelor au ramas la fel: ridicate.   

Sperante

Pentru ca primavara oamenii infloresc.

Pentru ca primavara toate sufletele isi reiau inceputul pe care l-au abandonat intr-un sfarsit de toamna apasatoare. Pentru ca primavara este ea insasi un suflet frumos si viu, care coloreaza in fiecare zi zambete pe chipurile calatorilor. Pentru ca viata striga din noi, urla sa iasa la suprafata, unde va fi mangaiata de cateva raze naive, rupte din soare. Frunzele pe care le vedeam abandonate pe trotuarele prea reci de anul trecut, acum isi iau revansa si ne canta in cor, in maini. Acest anotimp ia forma sperantei, o tine pentru noi si ne-o ofera cand suntem pregatiti. Numai atunci vom fi capabil sa o pretuim si sa o privim cu tandrete, fiindca primavara ochii ni se deschid larg; este trezirea intr-o dimineata tarzie, cand stim ca am uitat sa ne setam alarma, insa suntem fericiti.

Si suntem fericiti pentru ca exact in acel moment am aflat ca asa se simte, asa are gustul libertatea.

portret

   Am stins ganduri inradacinate in furtunile din spatele retinei.

Imitatiilor.

    Haide sa ne prefacem ca noi suntem intruchiparea originalului intr-o lume de manechine imbracate cu prost gust, niste kitsch-uri strambe cu picioare; ca noi suntem palpabilul printre mii de vieti inodore si incolore, pe care abia daca le observi cand trec pe langa tine, cersindu-ti o mimica, un gest oricat de insignifiant. Sufletele tanjesc sa trezeasca ceva in alte suflete; numai ideea de a nu lasa nicio amprenta sau o urma de emotie in altii ar musca din ele, le-ar manca de vii si ultimele farame de frustrari adanc ascunse printre ganduri. Dar cine poate sa stabileasca cine este manechin, cine nu e, cand ele sunt atat de frumos impachetate in ambalaje care iti iau ochii dupa prima jumatate de privire? Pana si ele incep sa se recunoasca din ce in ce mai greu, pentru ca s-au mulat atat de bine pe noi, imitandu-ne chiar si felul in care respiram.
    De multe ori imi imaginez doua manechine care incearca sa-si aminteasca acel cuvant simplu ca structura, dar prea greu de pronuntat - manechinelor li se inclesteaza gurile si li se intuneca ochii;
    Este cuvantul ala, care incepea cu <<i>>.

copilul si timpul

    Scriitorii nu se pierdeau niciodata in foi, ci acolo se regaseau. Apoi se reintorceau in lume, de parca timpul, ca un vechi prieten, ii astepta, oprindu-se din mers.

    Scriitorii puteau sa-si aleaga pentru ei orice viata din oricare univers imaginar sau real, insa nu au fost niciodata atat de egoisti. Pastrau aceste vieti paralele pentru sufletele ce aveau nevoie de ruptura timpului, ruptura care avea sa le intregeasca gandurile doar pentru o clipa. Dar cat de mult dura acea clipa, si cat de asteptata era!

    ...timpul a trecut si peste scriitori, si peste suflete, si peste clipe, iar in urma lui nu a adunat decat urmele pe care personajele ni le-au lasat pe suprafata inimii.

    Sufletul meu a imbatranit asteptand clipa in care avea voie sa uite de el, fara sa-i dea explicatii timpului.

    

strigat.

   Te rog, schimba-ti lacatul de la usa ca sa nu mai intru la tine in inima. Prea iti lasi inima deschisa pentru oricine! As vrea sa pot sa fiu si eu un „oricine”, o „oarecare”, un „cineva” care sa iti schimbe broasca si apoi isi vede de drum. Si nu va trebui sa afli niciodata.

   Dar eu stau in fata usii tale, cu emotiile in gat, fiindca nu am curajul sa o mai deschid. Nici nu stiu daca l-am avut vreodata...Te astept sa iesi tu primul, sa-ti ridici privirea spre mine si sa-ti amintesti ca m-ai vazut stand acolo si inainte, desi erai mult prea ocupat cu gandurile tale.

,,O sa te ajut si cu gandurile, si cu mainile, si cu ce mai vrei tu, numai opreste-te si recunoaste-ma!" am strigat in mine. Am strigat atat de tare, incat s-a speriat si somnul, care de frica s-a ascuns in penita stiloului cu care scriam.

Camera intre doua anotimpuri

    Mi te-ai intiparit in piele dupa ce mi-ai cules capul si mi l-ai facut cadou. Inca de atunci, cuvintele ne erau de prisos, pentru ca noi ne intelegeam din miscarea pleoapelor; genele noastre adormeau imbratisate, in timp ce felii de luna cu miros de petale de salcam ne decorau ferestrele.

    Diminetile au acum miros de nori rotofei, de zapada proaspata si de gheata la plic. Pielea mea are o aroma intensa de somn curat presarat cu cativa fulgi de vise, iar cearcanele mi le pierd mai mereu prin cearsafurile brodate manual. Raceala e ca la ea acasa, se joaca cuminte in parul meu, in timp ce cativa pui de stele suflate cu argint imi bat la geam. Le-am deschis geamul si le-am poftit in camera - in camera dintre doua anotimpuri, unde timpul se opreste langa mine, citind ingandurat o rubrica dintr-un ziar oarecare.  

Lectie particulara cu viata.

    

    M-ai purtat dintr-un compartiment in altul, fara sa-ti treaca prin minte ca o sa ma atasez prea mult de unele scaune. M-ai purtat dintr-o oglinda in alta, crezand ca n-o sa-mi las prea multe fragmente din mine impregnate in ele. M-ai lasat singura in miez de noapte pe drumuri alunecoase de dorinte si amintiri. Cand ti-am cerut uitare, mi-ai dat memorie, iar cand ti-am cerut incheiere, mi-ai oferit lumini colorate cu speranta.

    Te-am rugat sa-mi cumperi o balanta, ca sa aflu gramajul lucrurilor, dar tu m-ai lasat pe mine sa-mi aleg proportiile si sa experimentez.

    M-ai invatat sa-ti fiu carmaci, copil si parinte.  

Ultimul

    

    

    Unii cred ca merita sa sufere pentru ca sunt prea goi pe dinauntru, si trebuie sa-si umple golul cu ceva. Iar fericirea nu o sa le ajunga niciodata. Ei au nevoie de emotii care sa conteze, care sa traiasca sub focul ce le arde respiratia incetul cu incetul. Acesti oameni nu vor trece niciodata cu ochii inchisi prin viata; ei o sa-i tina deschisi pana-n ultima clipa, si dincolo de ea, fiindca va fi cel mai intens spectacol la care au primit vreodata bilet; 

    iar acea clipa nu merita ocolita cu frica, ci privita direct in ochi. 

Convalescenta

    
    Te vad in fiecare colt al camerei si in fiecare colt al inimii. E pacat ca o versiune inca mai traieste si respira de una singura, in timp ce urmatoarea a amutit si m-a uitat. Iar mai trist e ca prima va continua sa traiasca, se va zbate, chiar daca eu am incercat sa o sufoc sub sute, literalmente sute de scenarii, imagini si dialoguri care nu se vor intampla niciodata. Cand voi fi destul de puternica sa ma dau jos din patul asta bolnav si gol, voi aduna fiecare amintire de-a ta care a mai ramas agatata pe peretii din camera. Si voi aduna si dorul, frantura cu frantura, fiindca tu nu meriti dorul meu! Nu meriti sa-mi risipesc dorul pe tine, cand sunt atatia oameni care se pot bucura de el, si care ii vor purta de grija in lipsa mea. Voi strange toate aceste maruntisuri si ti le voi inapoia, desi stiu ca tu nici nu-ti mai amintesti de ele.

    Pe cine vad pleoapele tale cand se duc noaptea la culcare? A trecut atat de putin timp de cand iti sarutam pleoapele! Oare ele isi mai amintesc?  

Cu genunchii juliti

    Sufletul omului inca nu merita sa treaca mai departe. De aceea trebuie sa se opreasca din statie in statie, ca sa mai invete inca o lectie. Sufletele fac bataturi de la atata mers, de la pietrele si bolovanii de otel pe care trebuie sa calce, de la intepaturile furnicilor rosii, de la urzicile dureroase cu spini in forma de cuie. Dar picioarele se vindeca atunci cand si le spala de venin;
si apoi urmeaza statia finala.  

Tablouri in tablou

Mi-am lasat cheile pe-un birou de lemn,

Intr-o camera incadrata ca intr-un desen

Locuit de mine mai multi ani la rand,

In tablouri cu multe vieti si priviri uitate in vant.

Pe-un perete mi-am schitat vreo trei dorinte,

Pe altul cateva clipe cu cele mai dragi fiinte.

Dar nu am putut sa desenez mai departe si m-am oprit;

Mai am inca amintiri pe care nu le-am terminat de citit.

Asa ca mi-am lasat peretii din camera albi si goi,

Ce asteapta sa fie imbracati la timpul lor.

O sa-i deghizez in uniforma pe care o purtam eu

In toti anii ingropati sub cladirea de liceu.

Inauntru

Unii oameni sunt de-a dreptul penibili! Da, fiindca asteapta sa fie salvati de o super-persoana, un erou care sa le lumineze mintea si sa le impartaseasca oceanul infinit de iubire. Ma amuza ingrozitor de tare fiindca ei inca n-au aflat ca eroul nu da nici doi lei pe oceanul lor, sau pe lacul lor, sau nici macar pe baltoacele de langa inima. Visam oceane nemuritoare si ignoram realul din fata ochilor pentru ca vrem sa ne izolam in camera calda a imaginatiei, unde ne simtim protejati si iubiti; acolo nu trebuie sa gusti din dezamagire si din regret, si nici nu trebuie sa cresti griji. Si daca la teorie excelam, de ce tot mai tragem de panza aia subtire de paianjen, de ce inca ne mai agatam de ea cu toata fiinta, de ce ne cream noi asteptari? Vreti sa stiti de ce? Pentru ca fara camera aia calda nu am putea trece mai departe; avem nevoie de ea din cand in cand, ca de o ascunzatoare necunoscuta fiindca in exterior deja nu mai ai unde sa te ascunzi; s-au darmat toate camerele din lume! Si cred ca ea inseamna mai mult decat patru pereti lipiti si varuiti care ne-au oferit siguranta inca dinainte de a ne naste si a ne expulza in lume. Ea seamana cu mama.

sufletele nepereche se ratacesc unele in altele. 
sufletele pereche nu se mai tin de maini, ci de inimi.

Pe coate

Dau din coate sa-mi fac loc printre cohortele de pietoni. Pana cand o sa ma tragi de maneca intr-o zi si-o sa ma duci pe sensul tau de mers.