portret

   Am stins ganduri inradacinate in furtunile din spatele retinei.

Imitatiilor.

    Haide sa ne prefacem ca noi suntem intruchiparea originalului intr-o lume de manechine imbracate cu prost gust, niste kitsch-uri strambe cu picioare; ca noi suntem palpabilul printre mii de vieti inodore si incolore, pe care abia daca le observi cand trec pe langa tine, cersindu-ti o mimica, un gest oricat de insignifiant. Sufletele tanjesc sa trezeasca ceva in alte suflete; numai ideea de a nu lasa nicio amprenta sau o urma de emotie in altii ar musca din ele, le-ar manca de vii si ultimele farame de frustrari adanc ascunse printre ganduri. Dar cine poate sa stabileasca cine este manechin, cine nu e, cand ele sunt atat de frumos impachetate in ambalaje care iti iau ochii dupa prima jumatate de privire? Pana si ele incep sa se recunoasca din ce in ce mai greu, pentru ca s-au mulat atat de bine pe noi, imitandu-ne chiar si felul in care respiram.
    De multe ori imi imaginez doua manechine care incearca sa-si aminteasca acel cuvant simplu ca structura, dar prea greu de pronuntat - manechinelor li se inclesteaza gurile si li se intuneca ochii;
    Este cuvantul ala, care incepea cu <<i>>.

copilul si timpul

    Scriitorii nu se pierdeau niciodata in foi, ci acolo se regaseau. Apoi se reintorceau in lume, de parca timpul, ca un vechi prieten, ii astepta, oprindu-se din mers.

    Scriitorii puteau sa-si aleaga pentru ei orice viata din oricare univers imaginar sau real, insa nu au fost niciodata atat de egoisti. Pastrau aceste vieti paralele pentru sufletele ce aveau nevoie de ruptura timpului, ruptura care avea sa le intregeasca gandurile doar pentru o clipa. Dar cat de mult dura acea clipa, si cat de asteptata era!

    ...timpul a trecut si peste scriitori, si peste suflete, si peste clipe, iar in urma lui nu a adunat decat urmele pe care personajele ni le-au lasat pe suprafata inimii.

    Sufletul meu a imbatranit asteptand clipa in care avea voie sa uite de el, fara sa-i dea explicatii timpului.