marți, 31 ianuarie 2012

strigat.

   Te rog, schimba-ti lacatul de la usa ca sa nu mai intru la tine in inima. Prea iti lasi inima deschisa pentru oricine! As vrea sa pot sa fiu si eu un „oricine”, o „oarecare”, un „cineva” care sa iti schimbe broasca si apoi isi vede de drum. Si nu va trebui sa afli niciodata.
   Dar eu stau in fata usii tale, cu emotiile in gat, fiindca nu am curajul sa o mai deschid. Nici nu stiu daca l-am avut vreodata...Te astept sa iesi tu primul, sa-ti ridici privirea spre mine si sa-ti amintesti ca m-ai vazut stand acolo si inainte, desi erai mult prea ocupat cu gandurile tale.


,,O sa te ajut si cu gandurile, si cu mainile, si cu ce mai vrei tu, numai opreste-te si recunoaste-ma!" am strigat in mine. Am strigat atat de tare, incat s-a speriat si somnul, care de frica s-a ascuns in penita stiloului cu care scriam.

Camera intre doua anotimpuri

    Mi te-ai intiparit in piele dupa ce mi-ai cules capul si mi l-ai facut cadou. Inca de atunci, cuvintele ne erau de prisos, pentru ca noi ne intelegeam din miscarea pleoapelor; genele noastre adormeau imbratisate, in timp ce felii de luna cu miros de petale de salcam ne decorau ferestrele.

    Diminetile au acum miros de nori rotofei, de zapada proaspata si de gheata la plic. Pielea mea are o aroma intensa de somn curat presarat cu cativa fulgi de vise, iar cearcanele mi le pierd mai mereu prin cearsafurile brodate manual. Raceala e ca la ea acasa, se joaca cuminte in parul meu, in timp ce cativa pui de stele suflate cu argint imi bat la geam. Le-am deschis geamul si le-am poftit in camera - in camera dintre doua anotimpuri, unde timpul se opreste langa mine, citind ingandurat o rubrica dintr-un ziar oarecare.  

Lectie particulara cu viata.


    
    M-ai purtat dintr-un compartiment in altul, fara sa-ti treaca prin minte ca o sa ma atasez prea mult de unele scaune. M-ai purtat dintr-o oglinda in alta, crezand ca n-o sa-mi las prea multe fragmente din mine impregnate in ele. M-ai lasat singura in miez de noapte pe drumuri alunecoase de dorinte si amintiri. Cand ti-am cerut uitare, mi-ai dat memorie, iar cand ti-am cerut incheiere, mi-ai oferit lumini colorate cu speranta.
    Te-am rugat sa-mi cumperi o balanta, ca sa aflu gramajul lucrurilor, dar tu m-ai lasat pe mine sa-mi aleg proportiile si sa experimentez.
    M-ai invatat sa-ti fiu carmaci, copil si parinte.  

duminică, 22 ianuarie 2012

Ultimul

    
    
    Unii cred ca merita sa sufere pentru ca sunt prea goi pe dinauntru, si trebuie sa-si umple golul cu ceva. Iar fericirea nu o sa le ajunga niciodata. Ei au nevoie de emotii care sa conteze, care sa traiasca sub focul ce le arde respiratia incetul cu incetul. Acesti oameni nu vor trece niciodata cu ochii inchisi prin viata; ei o sa-i tina deschisi pana-n ultima clipa, si dincolo de ea, fiindca va fi cel mai intens spectacol la care au primit vreodata bilet; 
    iar acea clipa nu merita ocolita cu frica, ci privita direct in ochi. 

joi, 19 ianuarie 2012

Convalescenta

    
    Te vad in fiecare colt al camerei si in fiecare colt al inimii. E pacat ca o versiune inca mai traieste si respira de una singura, in timp ce urmatoarea a amutit si m-a uitat. Iar mai trist e ca prima va continua sa traiasca, se va zbate, chiar daca eu am incercat sa o sufoc sub sute, literalmente sute de scenarii, imagini si dialoguri care nu se vor intampla niciodata. Cand voi fi destul de puternica sa ma dau jos din patul asta bolnav si gol, voi aduna fiecare amintire de-a ta care a mai ramas agatata pe peretii din camera. Si voi aduna si dorul, frantura cu frantura, fiindca tu nu meriti dorul meu! Nu meriti sa-mi risipesc dorul pe tine, cand sunt atatia oameni care se pot bucura de el, si care ii vor purta de grija in lipsa mea. Voi strange toate aceste maruntisuri si ti le voi inapoia, desi stiu ca tu nici nu-ti mai amintesti de ele.
    Pe cine vad pleoapele tale cand se duc noaptea la culcare? A trecut atat de putin timp de cand iti sarutam pleoapele! Oare ele isi mai amintesc?  

duminică, 15 ianuarie 2012

Cu genunchii juliti

    Sufletul omului inca nu merita sa treaca mai departe. De aceea trebuie sa se opreasca din statie in statie, ca sa mai invete inca o lectie. Sufletele fac bataturi de la atata mers, de la pietrele si bolovanii de otel pe care trebuie sa calce, de la intepaturile furnicilor rosii, de la urzicile dureroase cu spini in forma de cuie. Dar picioarele se vindeca atunci cand si le spala de venin;
si apoi urmeaza statia finala.  

luni, 9 ianuarie 2012

Tablouri in tablou

Mi-am lasat cheile pe-un birou de lemn,
Intr-o camera incadrata ca intr-un desen
Locuit de mine mai multi ani la rand,
In tablouri cu multe vieti si priviri uitate in vant.

Pe-un perete mi-am schitat vreo trei dorinte,
Pe altul cateva clipe cu cele mai dragi fiinte.
Dar nu am putut sa desenez mai departe si m-am oprit;
Mai am inca amintiri pe care nu le-am terminat de citit.

Asa ca mi-am lasat peretii din camera albi si goi,
Ce asteapta sa fie imbracati la timpul lor.
O sa-i deghizez in uniforma pe care o purtam eu
In toti anii ingropati sub cladirea de liceu.

joi, 5 ianuarie 2012

Inauntru

Unii oameni sunt de-a dreptul penibili! Da, fiindca asteapta sa fie salvati de o super-persoana, un erou care sa le lumineze mintea si sa le impartaseasca oceanul infinit de iubire. Ma amuza ingrozitor de tare fiindca ei inca n-au aflat ca eroul nu da nici doi lei pe oceanul lor, sau pe lacul lor, sau nici macar pe baltoacele de langa inima. Visam oceane nemuritoare si ignoram realul din fata ochilor pentru ca vrem sa ne izolam in camera calda a imaginatiei, unde ne simtim protejati si iubiti; acolo nu trebuie sa gusti din dezamagire si din regret, si nici nu trebuie sa cresti griji. Si daca la teorie excelam, de ce tot mai tragem de panza aia subtire de paianjen, de ce inca ne mai agatam de ea cu toata fiinta, de ce ne cream noi asteptari? Vreti sa stiti de ce? Pentru ca fara camera aia calda nu am putea trece mai departe; avem nevoie de ea din cand in cand, ca de o ascunzatoare necunoscuta fiindca in exterior deja nu mai ai unde sa te ascunzi; s-au darmat toate camerele din lume! Si cred ca ea inseamna mai mult decat patru pereti lipiti si varuiti care ne-au oferit siguranta inca dinainte de a ne naste si a ne expulza in lume. Ea seamana cu mama.

luni, 2 ianuarie 2012

sufletele nepereche se ratacesc unele in altele. 
sufletele pereche nu se mai tin de maini, ci de inimi.

duminică, 1 ianuarie 2012

Pe coate

Dau din coate sa-mi fac loc printre cohortele de pietoni. Pana cand o sa ma tragi de maneca intr-o zi si-o sa ma duci pe sensul tau de mers.