Incercare

Am pus in rama priviri de mult uitate,

Am dat volumul amintirilor mai incet...

Faceau prea multa galagie-n miez de noapte,

Si nu puteam sa scap din bratele lor in niciun fel.


                             ***
Acum, cand totul se-ntoarce spre mine razbunator,

Am incercat sa-mi innec regretele intr-un pahar cu apa.

Dar degeaba; ele ma bantuie si ma rascolesc,

In fiecare vis, chiar si dimineata, dupa ce ma trezesc.

Insa continui sa-mi tin echilibrul fara-al tau ajutor,

Desi mi-e greu si mi-e frica de inaltimi de mor.

Maine e o noua zi, insa spre geam tot mai privesc

Chipuri ce-ti seamana, dar nu stralucesc.

Identitatile mele.

   Si daca ar fi sa-mi ascund viata intr-o uitare continua? O uitare care se repeta, care sapa in mine, dar in acelasi timp ma ajuta sa ma regasesc? Si o sa ma regasesc. Dar intr-o alta forma, sau mai bine voi deveni o nota muzicala ce pluteste in aer, incercand sa-si gaseasca portativul de lemn de pe care si-a luat zborul.  

Imi alerg viata

    Am obosit alergand. Am obosit sa tot inchid usi in urma mea, iar apoi sa le verific periodic. Am colectionat lacate de tot felul, de forme si greutati diferite. Pentru ca lacatele devin din ce in ce mai grele, si atarna cu tot patosul de marginile sufletului meu; incetul cu incetul, o sa mi se transforme pana si sufletul in plumb.

    Si de fiecare data cand cred ca am lasat o distanta decenta intre mine si monstrii timpului consumat, tocmai atunci ei ma ating pe umar, simtindu-le respiratia grea in ceafa. Sunt monstrii personali, de care e mai intelept sa nu vorbesti, dar care se lasa cu totul pe mine, ajungand sa se intepe in coastele mele. Numai asa pot scapa de ei. Inca nu pot sa-i infrunt fata-n fata, desi mi-am imaginat de multe ori intalnirea, si am putut sa derulez scena in toate directiile: ochii lor aprins de rosii ca doua oglinzi vad direct in sufletul meu. Ma uit in ele si zaresc o silueta rupta in bucati, cu un chip zgariat de pasii apasati ai timpului. Doar colturile buzelor au ramas la fel: ridicate.   

Sperante

Pentru ca primavara oamenii infloresc.

Pentru ca primavara toate sufletele isi reiau inceputul pe care l-au abandonat intr-un sfarsit de toamna apasatoare. Pentru ca primavara este ea insasi un suflet frumos si viu, care coloreaza in fiecare zi zambete pe chipurile calatorilor. Pentru ca viata striga din noi, urla sa iasa la suprafata, unde va fi mangaiata de cateva raze naive, rupte din soare. Frunzele pe care le vedeam abandonate pe trotuarele prea reci de anul trecut, acum isi iau revansa si ne canta in cor, in maini. Acest anotimp ia forma sperantei, o tine pentru noi si ne-o ofera cand suntem pregatiti. Numai atunci vom fi capabil sa o pretuim si sa o privim cu tandrete, fiindca primavara ochii ni se deschid larg; este trezirea intr-o dimineata tarzie, cand stim ca am uitat sa ne setam alarma, insa suntem fericiti.

Si suntem fericiti pentru ca exact in acel moment am aflat ca asa se simte, asa are gustul libertatea.