Deliram zi de zi. Fiecare om delireaza pe limba lui. Pe pamantul meu, vin ploi sarate de cuvinte in mod regulat; cuvinte de toate felurile: unele jucause si pistruiate, altele cu dantura perfecta care ma inghit cu totul, pana cand imi uit pana si numele, iar altele mai ademenitoare, care ma fac sa le urmez si sa le fiu martora de la nasterea pana la moartea vietii. Deliram cand intalnim noi persoane, iar daca delirurile noastre se completeaza, devenim conectati unul la altul, printr-un tub transparent. Deliram si atunci cand isteria ne prinde capul intr-o plasa grea si istovitoare pe care o caram tot timpul, ca pedeapsa pentru cele dintai pacate gandite. In tristetile noastre infectate de egoism, apatie, egocentrism, pasivitate, si multe altele ce descriu cotidianul, incepem sa ne indragostim usor, dar sigur, de non-delir – starea in care se aduna toate resturile de intuneric ale omului, si care se extinde de la unii la altii, ca o molima care nu poate fi vazuta, dar pe care o simti profund atunci cand realizezi ca esti singurul nebun care tot mai delireaza in sinea lui, cu lumina stinsa si fitilele lumanarilor rupte...
Trebuie sa fii mare om sa stii sa delirezi, ca a vorbi fara sens toata lumea poate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu