Sa taiem cu foarfecul limita dintre real si ireal. Sa lasam irealul sa ne umple ochii, sa ne intre prin pori si sa-l pastram intr-o camera separata inauntru. Ca o camera de cinema, unde se deruleaza incontinuu secvente adunate din mai multe vieti necunoscute, dar prea familiare. Si daca chiar ne straduim, putem sa ne recunoastem mamele, tatii, iubitii si amantii din fiecare ecranizare, pentru ca si ei se repeta la nesfarsit. Se zice ca toate se nasc din ceva si apoi mor, pentru a lua forma cea mai pura in care s-ar putea modela vreodata: o imbunatatire totala, din maduva pana-n subtraturile creierului, o upgradare excesiva poate. Dar amintirile? Toate amintirile astea adunate unde se duc? Se pierd pe drum, le uitam in alte vieti, sau le facem cadou din iubire? Oricum ar fi, ele ne ajung in cele din urma, trag de noi, ne tin de maini, insa numai la finalul povestii; ca asa se intampla in fiecare carte, in fiecare basm, in fiecare viata.
Si se mai zice ca omul nu pricepe, ca este prea mic si nedezvoltat spiritual ca sa inteleaga. Dar poate ca omul intelegea inainte, insa a inceput sa se ascunda din ce in ce mai departe, incat a uitat cum se mai face. Pentru ca ii era frica de ce ar putea deveni daca nu ar mai bajbai pe intuneric ca un nou-nascut care se chinuie sa deschida ochii pentru intaia oara. Iar lumina e dureroasa si te arde atunci cand o vrei in intregime – ca doar toate au un pret in moarte!
Insa, memoria pielii ramane si dincolo de vieti, dincolo de noi si de palpabil. Ea ne spune ce lumi am descoperit in altii, cum aratau pasii nostrii amprentati pe pamantul umed, ce culoare aveau ochii de pe spate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu